Articolul „Forme şi fond în cultură” IV – „Catedra şi băncile” al studentului Aurel C. Popovici, a fost prezentat în revista „Familia” nr. 39 (1886, 28 sept./ 10 oct.); fără a avea pretenția că articolul poate contribui la dezbaterea publică a pachetului de legi privind pentru „România educată”, continuăm reproducerea: «Din pricina însă, că nu dăm şcoalei atenţiunea ce o merită, din pricină că nu ne interesăm şi în fapte de ridicarea şcoalelor noastre, alcătuite mai toate numai cu chiu şi vai, din aceste pricini ne putem esplica aproape nulitatea sporului ce-l face şcoala în creşterea celor ce i s’au încredinţat ei.

Vom analiza la razele adevărului isprăvile şcoalei de azi, observând tot-de-odată, că în cele următoare nu vorbim esclusiv numai de şcoalele noastre româneşti, ci în general despre starea şcoalelor, având în vedere şcoala cum este ea în realitate şi nu în raporturile ce se tipăresc pe fiecare an despre activitatea lor. Omul se naşte animal, educaţiunea îl face om.

Copilul din leagăn şi până la vârsta pubertăţii sale este espus mai întâiu şi mai puternic influinţelor ce ştiu şi pot esercita părinţii asupra lui, dar cu deosebire mama. Mama trebue să fie prima şi cea mai stăruitoare crescătoare a născutului ei.

Inima fragedă a copilului este impresionabilă în gradul că se poate asemăna, după J.J. Rouseau, cu o tablă ştearsă; mama este chemată a grava, a trezi cele dintâiu sentimente în fragedul său lăuntru, iar impresiunile căpătate în atingere cu părinţii, dar cu deosebire subt îngrijirea şi tratarea mamei, sunt impresiuni ce nu se efaseză (n.r.: șterg) în viaţă, impresiuni directive: cu alte cuvinte, este un teren pregătit, într’un grad oarecare, pentru întreaga cultură ulterioară a individului. Tot ce aude, vede şi simte omul în anii copilăriei sale, este de o puternică însemnătate, de o influinţă directivă asupra întregii sale desvoltări. În gradul acesta de educaţiune rezidă – de regulă – cea dintâiu şi tot-de-odată cea mai primejdioasă greşeală.

Sunt nenumărate casurile în cari părinţii, în loc de a-şi creşte copiii în faptă, îi cresc numai în aparinţă, sau mai bine zis i necresc. Prea adesea, iubirea neînfrînată ce o au părinţii cătră copiii lor, i seduce de astfel, că pe copil nu-l creşte prevederea, judecata, convingerea părintească, ci voinţa sau mai bine zis capriciile prunciei sale îl cresc, pentru că părinţii din iubire neastâmpărată, de regulă însă din ignoranţă totală în materie de educaţiune, nu au puterea, sunt absolut incapabili, de a-şi valora prevederile, de a-şi aplica convingerile (!) ce ar trebui să aibă în materie de educaţiune. Dintr’un asemenea sistem (!) smintit de educaţiune se ridică copiii răsfăţaţi şi neascultători. În alte casuri estremele apucături părinţeşti greşesc direcţiunea creşterii copiilor. Sau o severitate neîntemeiată inspiră copilului din primele momente o frică, o reservă faţă cu părinţii săi sau o bunătate bolnăvicioasă, nenaturală, înfundă trezirea respectului faţă cu ei. De aci copiii crescuţi după şablon şi copiii hăimăiniţi. Numai o iubire mereu înfrânată de puterile judecăţii, dar o iubire sinceră, din care să respire o intimitate plină de bunăvoinţă, este în stare a face accesibil copilul ideilor ce le voim realisate în educaţiunea sa.

Educaţiunea familiară ce se dă copilului ar trebui întocmită în chipul ca copilul nu din frică nemotivată, ci din o sinceră iubire, din o adevărată încredere să asculte de părinţii săi şi aci zace un mare adevăr în arta educaţiunii familiare. În general, părinţii au datorinţa a se familiarisa cu ştiinţa creşterii, precum am spus această idee la locul său. Dar sunt foarte puţini copii cari au fericirea a fi crescuţi de părinţii lor după un sistem raţional. Partea cea mai mare ese din casa părintească cu creşterea amintită mai sus, cu alte cuvinte, fără creştere raţională. Resultă deja de acum, că toate învăţăturile religiunii, filosofiei etc. nu vor putea produce nimic dacă pământul pe care va avea să cadă această sămânţă binecuvântată, nu va fi pregătit, iar pregătirea aceasta este educaţiunea, care însă, cum văzurăm, este mult prea greşită pentru a putea alcătui o pregătire pentru şcoală. Într’aceea vremea şcoalei soseşte. Copilul, obicinuit fiind a lucra mereu după capriciile sale, sau fiind ameninţat mai dinainte cu şcoala, care i se pune în vedere ca o viitoare tortură, nu va putea simţi nici o atragere cătră cei patru păreţi şi în faţa unui dascăl, care în multe casuri nu merită această numire. Trecem peste păcatele neiertate şi atât de variate ale părinţilor, comise faţă de educaţiunea şi instrucţiunea primară, prin tratarea copiilor într’un spirit contrar scopului şcolar şi cari zădărnicesc ori ce silinţe ale învăţătorului conştiincios. Copilul face ce face şi mântueşte oarecum şcoalele primare, cari alcătuesc puntea de trecere în şcoalele medii sau secundare. Vine gimnasiul (liceul) cu destinaţiunea de a da copilului o instrucţiune generală, o educaţiune clasică superioară. Mare este ironia ce se cuprinde în proporţiunea ce există între educaţiunea clasică reală.

Copilul intră şi luăm casul cel mai favorabil, un copil silitor, clasat cu nota „foarte bine” sau „eminent” şi după cu curs de opt, scriu opt ani de zile, diferinţa ce o găsim în el este, că: 1. În vârstă a înaintat cu opt ani; 2. Posedă opt hârtii ce ar avea să garanteze „eminentul” său progres cu recunoaşterea formală că este copt sau „matur”; 3. Găsim în capul său câteva cuvinte latineşti, greceşti, câteva sărăcii de cunoştinţe enciclopedice fără nici o legătură şi cari după espirarea celor două luni de vacanţă, în totală lipsă de organisaţie şi coordinaţie între ele, evaporează mereu, iar după cursul de 12 ani pe banca şcoalei, te cuprinde o prea întemeiată groază când trebuie să te convingi, că toată isprava ce a făcut-o în 12 ani de zile la şcoală! este un lustru, o simplă spoitură pe dinafară, iar în lăuntru, în fond, nimic real şi nimic trainic.

Şi 12 ani a bătut copilul drumul cătră şcoală, 12 ani a stat mereu pe bănci, închis într’o atmosferă vătămătoare desvoltării sale fisice, 12 ani a trebuit să-şi turmenteze mintea şi tot atâta îndelungată vreme părinţii au trebuit să aducă jertfe simţite în considerabile cheltueli, în credinţă deşartă că mititelul va primi o educaţiune superioară, o temeinică pregătire pentru studiile înalte, şi după toate acestea să nu ne mâhnească convingerea că copilul, în faptă, nu s’a ales cu nimic, nimic în ochii oamenilor independenţi în chipul lor de refesiune, cari nu deduc fondul, valoarea din sclipirea formelor, cari nu judecă pe tinerul eşit din gimnasiu după testimoniile ce i s’au dat, ci după ideile şi faptele sale în cari se răsfrânge mai vădit gradul de creştere, felul de cultură ce şi-a însuşit în cursul celor crânceni 12 ani? Despre câţi tineri, absolvenţi de gimnasii, am putea noi să susţinem – în deplină convingere – că într’adevăr în toate manifestările lor se reoglindeşte scopul ajuns al educaţiunii clasice?!

Vom răspunde cu toţii, că despre foarte puţini şi vom arunca numai decât vina asupra actualului plan de învăţământ, asupra însărcinării esagerate a şcolarilor cu mulţimea obiectelor de studii, vom releva pretinsa tortură cu limbile clasice şi aceasta cu atât mai vârtos, cu cât se discută chiar acum foarte mult idea sulevetă (n.r.ridicată) de dl Frary. Momentele aceste vor fi având şi ele o însemnătate, dar veritabila causă a nesuccesului in instrucţiunea şi educaţiunea secundară trebue s’o căutăm in practica de toate zilele, în reala lucrare a şcoalelor secundare. Profesorii, învăţătorii se numesc şi ei „părinţii” tinerimei, dar te cuprinde o frică când trebue să te convingi, ce mic şi disparent este numărul acelor profesori cari într’adevăr merită numirea de profesor şi astfel şi de părinte. Da, toţi profesorii ar trebui să fie părinţi pentru junimea încredinţată conducerii şi formării lor. Dar în realitate – nu în programe – cum este? Trist, de mai trist nu se poate. Greşeala cardinală o găsim în faptul, că cea mai mare parte din profesori din capul locului nu erau chemaţi a fi ce sunt, adecă ce ar trebui să fie. Pe cei mai mulţi nu conştiinţa limpede a dorului dela natură de a putea fi propagatorii cunoştinţelor folositoare şi formatorii caracterelor juvenile i-a îndemnat a se închina (!) breslei dăscăleşti, nu, ci motive cu totul de altă natură». (va urma)