Din revista „Familia” nr. 38 (21 sept. st.v./ 3 oct. st.n. 1886), reproducem continuarea articolului „Forme şi fond în cultură”:

«III. Viaţa familiară. (…) Fata? Dânsa, crescută în nevinovăţia ei, după forme, s’a obicinuit de mult a vede în gândul său pe viitorul său mire, un om frumos, brun sau bălan etc. cu maniere fine, într’o posiţie de „rang înalt” căci cunoştinţa că are o zestre mare şi închipuirea că timpul petrecut cu „studiile” i-a dat numai decât o educaţie „înaltă” o face din vreme pretenţioasă.

Prin urmare când a sosit peţitorul şi după principala înţelegere in puncto zestre, când tinerii se află înaintea logodnei, fata se găseşte într’o mare îndoială. Învoirea ei în general este un lucru secundar în căsătoriile de această natură; nu ea se mărită, ci părinţii o mărită, prin urmare învoirea ei este mai mult resultatul supunerii, de aceea prea ades se întâmplă că dânsei i se pare că în gândul ei mirele ei închipuit era mai cutare şi cutare. Dar părinţii prin alusiuni, sfaturi, câte odată chiar presiuni morale, o hotărăsc şi copila rosteşte stereotipul „da”. În fine tratările s’au încheiat, preotul s’a împlinit funcţiunea şi tinerii sunt căsătoriţi, cu alte cuvinte căsătoria – în casurile aceste – s’a redus la un simplu act de vânzare, cu strămutarea târgului în biserică. Ce poate rezulta dar dintr’o căsătorie făcută de dragul mamonului zstrei, făcută în urma unei cunoştinţe fugitive – ca să ni se permită – dar visitele ce se fac înaintea cununiei în formă de „visite de bon-ton” „de curtenire”, etc, toate acestea nu sunt de natură a face posibilă o cunoştinţă temeinică, o pătrundere reciprocă în caractere între cei se-şi „jură” credinţă pe viaţă, între cei ce au să devină un suflet în două trupuri, între cei ce sunt chemaţi să reproducă şi crească membrii vrednici pentru o nouă generaţiune a neamului, statului şi a lumii, în fine între cei ce au să trăiască o viaţă de om împreună în fericire, împărţind în faptă binele şi răul în traiul pământesc?!

Şi sunt nenumărate casurile în cari căsătoria se face mai numai esclusiv subt presiunea zestrei. Mărginiţi trebue să fie toţi acei candidaţi de însurătoare, cari fac lucru de importanţă, ba mai ades punct hotărâtor din cestiunea zestrei femeeşti. Banii ce-i aduce o femee bărbatului său sunt un lucru care abia merită o superficială atenţiune şi bărbaţii cari lăcomesc la zestrea femeii, cari privesc zestrea de o condiţie de căpetenie în căsătorie, ar merita să devină slugi femeilor lor.

Cel ce nu are convingerea, că este harnic să-şi susţină femeia conform gradului ce ocupă în societatea omenească, după rezultatele silinţelor, a activităţii sale bărbăteşti, acela păcătueşte dacă se căsătoreşte. Într’un om de bine, într’un bărbat crescut, ar trebui să se revolteze simţul onestităţii şi toată energia sa bărbătească la gradul că va trebui să mărturisească că se vede silit a fi proptit în susţinerea familiei sale de banii femeii, că banii aceştia încă nu sunt ai femei, nu dânsa i-a câştigat, ci i-a căpătat, i-a moştenit; şi a trăi în puterea vieţii bărbăteşti, a susţine o familie a sa din bani de cinste, este un lucru dejositor şi acesta cu atât mai mult, cu cât este mai evident că cel ce s’a căsătorit cu femeia sa, îndemnat de idolul zestrei sale, acela a păcătuit în contra legilor fireşti, nu a preţuit pe femee în calităţile sale, nu a voit să se căsătorească, ci să se îmbogăţească de-odată, ca cu atât mare comoditate să poată trăi pentru satisfacţiunea trebuinţelor său. (…)

Şi putem admite oare, măcar posibilitatea fericirii în viaţa căsătorită, când femeia trebue să se convingă, că în momentul cel mai sfânt al vieţii sale a fost marfă vândută?! Iată dar bogate izvoare de neînţelegeri, de necasuri, de suspinări, de căinţă, ce are să îndure femeia, prea ades însă şi bărbatul din cauză că s’a legat fără a fi gândit ce face, s’au însoţit pe viaţă, oameni ce nu s’au cunoscut pe sine, dar cu atât mai mult ş-au cunoscut pertinenţele materiale în zestre, rang, vinituri etc.!

Altă specialitate în căsătorii sunt căsătoriile din amor neînfrânat de puterea minţii. Se îndrăgostesc tinerii între cele mai variate împregiurări şi numai decât se fac legăturile căsătoriei, neţinând nici o seamă de şoaptele minţii şi formându-şi o judecată favorabilă la graiul tainic al minţii aservite inimii. Alţii se căsătoresc pentru că legile firei i silesc sau că prejudecăţile sociale – convenţii omeneşti îi constrâng, se căsătoresc dară ca să fie scutiţi de clevetirile unora şi altora, să scape de „holteiatul tomnatic”. Este prin urmare evident, că cele mai multe căsătorii se fac din motive străine tainei căsătoriei, de aceea este şi esplicabilă nemulţumirea cunoscută în starea căsătoriei. Motive străine îndeamnă pe tineri cari nu se cunosc sau îşi închipuiesc că se cunosc de ajuns, a se căsători. Nu-i vorba, vine vremea cunoştinţei adevărate. În scurt după călătoria de nuntă, după lunile de miere, urmează de regulă amarnica decepţiune. Puterile minţii şi ale inimii revin la cursul lor normal liniştit şi căsătoriţii încep încetul cu încetul a-şi da pe faţă când unul când altul slăbiciunile, scăderile, obiceiurile rele etc, cu un cuvânt încep a se cunoaşte, încep a vedea limpede ceea ce înaintea cununiei nu puteau vedea din o mulţime de cause. Dar cunoştinţele făcute odată, urmează şi variatele neînţelegeri şi de aci nemulţumirea.

Dintre doi unul trebuie să renunţe la independenţa sa, să devină răbdător, indulgent, abnegat, cu un cuvânt trebue să se jertfească. Clasa aceasta de familii trăeşte „bine”. Dar sunt multe – cele mai multe – familii în cari căsătoriţii trăesc mai puţin „bine”, când adecă nici unul nici altul nu vrea să resigneze, nu vrea să dea îndărăt, aci se părândesc ciocnirile vrednice în idei şi fapte, iar în asemenea familii s’au jertfit amândoi educaţiunii lor greşite. Cine a avut ocasiunea de a străbate cu o pătrunzătoare privire în deosebitele taine ale vieţii familiare, acela de sigur a trebuit să se convingă, că căsătoria în cele mai multe casuri şi astăzi corespunde numirii sale primitive, „viaţa conjugală” căci într’adevăr precum se face în realitate, este un greu jug căsătoria, cu deosebire însă pentru femee. Înţelegem ca bărbatul să fie capul ocârmuitor, părintele ingrijitor şi ocrotitor al familiei sale; dar nu vom înţelege nici odată, ca bărbatul singur că fie „voinţa absolută” în familia sa, astfel ca membrii acesteia să aibi cuvinte a se teme, ba chiar a tremura doar de „tata”. Cu toate aceasta însă, este foarte mare numărul acestor familii în cari raportul dintre bărbat şi femee este cât se poate de încordat. Sau fameia tremură de frică, sau de forţata seriozitate a bărbatului ei şi în acest cas dânsa tânjeşte în o adevărată viaţă de slugărnicie şi din contră; sau, dacă nu este întocmai roaba familiei sale, este obiectul nepăsării bărbatului ei. Cine nu cunoaşte femei căsătorite cari abia cutează a se pune în înţelegere cu bărbaţii lor – de teamă – să nu capete v’un răspuns neaşteptat. Pe de altă parte, cine nu cunoaşte femei, cari sunt silite – şi aceasta nu din lipsuri materiale – a-şi petrece toată viaţa esclusiv numai cu îndeletnicirile casnice, concentrându-şi întreaga lor viaţă în pregătirea sau controlarea pregătirii bucatelor, în curăţire, în munca de mână pentru membrii familiei lor, cu un cuvânt într’o vecinică robie, fără a avea un interval cât de mic pentru recrearea sau distracţiunea lor şi acesta din simplul motiv, că foarte rar întâlnim bărbaţi căsătoriţi cari s’ar îngriji niţel şi de vr’o desfătare pentru sclava familiei lor. (…) Şi acum dela sine se înţelege, că numai greşită poate fi educaţiunea ce o primesc copiii dela o mamă care însăşi a fost crescută după şablon. Cum să fie dreaptă în umbra unui obiect, când însuş obiectul nu este drept? Cine poate da ceva din ceea ce nu are?».

Student fiind, la Viena, în 1888, Aurel C. Popovici se căsătoreşte cu Maria Ana Polt. Revista „Familia” nr. 43 (1888), publica o ştire, la rubrica „Teatru şi Musica”: «Dl. Aurel C. Popovici, cunoscut şi’n coloanele foi noastre, din articolii săi interesanţi ce a publicat înainte cu doi ani, la 4 novembre îşi va serba cununia cu dşora Maria Ana Polt, la Viena, în biserica gr.or. la Sfânta Treime». (va urma)