Biografia marelui om politic, Aurel C. Popovici şi analiza activităţii sale poate fi făcută prin puţinele lucrări apărute.

Una dintre acestea o reprezintă lucrarea lui Grigore Nandriş „Aurel C. Popovici (1863-1917) ”, apărută la Editura Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, la Cernăuţi, 1937, Tipografia Mitropolitului Silvestru, Reproducem  conferinţa „O mărturie” (continuare la art. 4) susţinută de acad. Simion Mehedinţi, în 9 iunie 1937: «Prigonit de tribunalele maghiare şi condamnat la închisoare, el a descălecat în Bucureşti, unde apăruse „Memoriul Studenţilor”. Privirea, vorba, gestul – energie. Fostul medicinist căpătase deprinderi de chirurg: Tăia fără cruţare tot ce trebuia înlăturat …

Cetitorul va vedea în paginile ce urmează care a fost axa cugetării sale. – E destul să amintim doart atât: între tinerii de atunci, el era urmaşul cel mai înflăcărat al tradiţiei de la România Jună, întemeiată pe doctrina lui Eminescu.

„Precum edera de arbor …”, aşa s’a legat apoi toată vieaţa sa numai de idealul naţiunii: desvoltarea liberă a neamului românesc, pe pământul dacic liberat de influenţa streinilor şi a tuturor veneticilor. – Ceeace Eminescu urzise la Putna, în cel dintâi congres pan-românesc, au continuat cu o sfântă stăruinţă cei din generaţia lui Popovici. E drept că, înainte de 1914, el se oprise la formula transitorie a federalizării tuturor naţiunilor din monarhia austro-ungară. Dar, dacă ideea că Austro-Ungaria nu mai poate dura pătrunsese sufletul atâtor publicişti şi oameni politici din Anglia, Franţa, Italia şi chiar din Germania, – ba şi din Austria (Franz Ferdinand) – meritul cel dintâi al lui Aurel Popovici este. Nimeni nu pusese un diagnostic mai precis decât autorul vestitei Replice … Bolnavul era aşa dar pregătit pentru masa de operaţie a celui dintâi congres european.

E sigur că dacă suferinţele şi munca neadormită n’ar fi curmat firul zilelor lui Popovici, lumea politică ar fi văzut la Versailles un spectacol unic: fostul doctor Clemenceau, operând alături cu cel care cunoştea mai bine decât oricine falsele pansamente ale monstrului cu două capete, unul nemţesc, altul unguresc. Mare pierdere pentru neamul nostru şi în deosebi pentru hotarele statului român – moartea lui Aurel Popovici. – De bună seamă, graniţa întărită de semnătura lui Pasici ar fi rămas neclintită, iar Sârbii ar fi fost mulţumiţi şi fericiţi cu ceea ce ei singuri ceruseră: colţul de pământ din faţa Belgradului. Apoi, tot aşa de mare pierdere şi pentru vieaţa noastră internă de la Unire până azi. Perioada de umbră a Regenţei n’ar fi existat. Cu oblojeli băbeşti, Aurel Popovici n’ar fi umblat. Şi nici cu tertipuri de partid. – Cel care cheltuise până şi averea copiilor săi pentru „chestia naţională” ar fi dat ţării întregite exemplul unei vieţi ca a lui Masaryk, tovarăşul său de luptă, de la Viena. Bănăţeanul Popovici nu era din aluatul nedospit al celor care se ascund în dosul altora, ci totdeauna era gata să păşască în frunte, ca acei consuli romani, cari jertfiau chiar pe ai lor pentru res publica.

Aceasta e mărturia pe care o dau fără cea mai mică şovăire.

Într’un organ de publicitate, am propus mai de mult să se adune tot materialul necesar unei biografii complete despre omul de stat Aurel Popovici. Cât răsunet va fi avut acea propunere, nu ştiu. Dar mi s’a părut că e o reală pagubă să nu cunoască generaţia de azi vieaţa de muncă a celui care îşi închinase toate puterile sale gândului de întregire politică a neamului românesc. De aceea, consider ca o fericire că însuşi Preşedintele „Societăţii pentru cultură” şi-a luat sarcina să arate contemporanilor cine a fost Aurel Popovici. Sperăm că această cărticică va fi începutul unei opere mai întinse, menită a lămuri pe urmaşi asupra epocei de clătinare, prin care a trecut neamul românesc tocmai atunci, când i se cerea mai multă concentrare de energie şi o deplină unitate de conducere spre a consolida definitiv neamul şi statul, potrivit cu destinul său istoric. De aceea, moartea lui Aurel Popovici – fără putinţă de îndoială – a fost o nenorocire pentru întreaga naţiune.

Mărturisirea aceasta, sunt sigur, că va fi iscălită de toţi cei care l-au cunoscut şi de toţi urmaşii, când vieaţa sa va fi ştiută cu deamănuntul. În deosebi tineretul, care trăeşte azi din cugetul lui Eminescu, va ceti cu real folos paginile ce urmează; iar cei din „Ţara de sus” îşi vor aminti că şi în colţul acela al pământului românesc a trăit un alt Popovici, pe care numai prostia şi răutatea omenească l-au împiedecat de a da neamului său tot ce putea. Deocamdată, toţi cei sănătoşi la suflet vor găsi în cartea de faţă un adevărat isvor de sănătate. 1 August, 1937 S. Mehedinţi».

Reproducem din începutul lucrării lui Grigore Nandriş: «Viaţa i-a fost o luptă necurmată în slujba celor mai nobile idealuri ale neamului. A sacrificat carieră, a jertfit avere, a înfruntat sărăcia, şi-a cheltuit fără cruţare sănătatea, n’a ocolit nici o suferinţă în această luptă fără răgaz pentru drepturile istorice ale neamului românesc. Energie neistovită, bogăţie sufletească mereu hrănită cu aviditate de o cultură vastă şi multilaterală, luminată de o inteligenţă neobicinuită, Aurel C. Popovici a fost un gânditor politic în înţelesul cel mai nobil al cuvântului şi un om de acţiune în acelaş timp. Unul dintre cei mai mari gânditori politici ai Românilor ardeleni, Aurel C. Popovici, este, după Eminescu, reprezentantul cel mai temeinic şi mai documentat, al gândirii politice româneşti, din trecut. Acest fiu al Banatului a fost un îndreptar spiritual al neamului românesc şi, în acelaş timp, unul dintre acei Români cari prin gândirea şi fapta lor au îndrumat şi viaţa sufletească a altor popoare. Din gândirea politică a lui Aurel C. Popovic a rămas până astăzi actual ceea ce era esenţial, a pierdut din actualitate ceea ce era legat de momentul trecător al istoriei, a câştigat însă în valoare concepţia naţionalistă a lui Aurel C. Popovici.

Marele nedreptăţit ce-şi doarme somnul de veci departe de ţara pe care a iubit-o cu tot focul sufletului său generos de Român, este în această privinţă un precursor al ideologiilor politice ce-şi fac drum în zilele noastre. Ceea ce astăzi se experimentează şi se caută, este cristalizat în gândirea lui A. C. Popovici. O cunoaştere mai precisă a gândurilor sale ar cruţa căutătorilor de astăzi multe desamăgiri, iar acelor cari ar urma să fie supuşi acestei experimentări multe dureri.

Iată pentru ce este necesar să încercăm schiţarea chipului spiritual al lui A. C. Popovici, nu numai pentru a arunca o rază din lumina dreptăţii asupra unui mare nedreptăţit, ci mai vârtos pentru a vedea dacă din chipul lui nu se va desprinde mai multă lumină pentru toţi aceia ce caută drumuri noui pentru înălţarea neamului».

Procesul Replicei a reuşit să strângă legăturile dintre naţionalităţile din întregul imperiu austro-ungar. Urmările le expune şi Grigore Nandriş: «Aurel C. Popovici a câştigat presa creştină austriacă pentru cauza românească. Ungurii au deschis acţiune publică împotriva Comitetului Partidului Naţional, care a fost apoi aruncat în temniţele ungureşti. În urma hotărârii Comitetului Partidului Naţional, Aurel C. Popovici nu se supune pedepsei. Reuşind să fie pus în libertate provizorie pentru 14 zile, pleacă, împreună cu Valer Branişte, care s’a oferit să-l însoţească, în Austria, de aici în Italia şi mai departe, cu un vapor francez de marfă, ajunge în ţara liberă la Galaţi. Pribegia începută acum nu va lua sfârşit până la capătul vieţii sale de luptător fără odihnă pentru drepturile neamului său. Oamenii plămădiţi din aluatul lui Aurel C. Popovici nu se înduioşează în faţa suferinţei şi nu găsesc răgaz pentru durerea şi nedreptatea proprie. Ungurii înfuriaţi că le-a scăpat victima, lungă vreme vânată de ei, au aruncat în închisoare pe girantul Institutului Tipografic din Sibiu unde a fost tipărită Replica, pe tânărul M.N. Roman, care distrus de cele 18 luni de temniţă, muri în urma tuberculozei contractate între zidurile închisorii. În aceeaşi tipografie A.C. Popovici tipăreşte „Chestiunea naţionalităţilor şi modul soluţiunii sale în Ungaria”, Sibiu, 1894».

(va urma)