Istoricul francez, Marc Bloch (1866-1944), este puţin cunoscut în România, deşi s-a specializat în analiza mentalităţilor medievale, credinţa în puterea vindecătoare a monarhilor. În ultima lucrare „L’Histoire ou Métier d’historien” – un adevărat testament ştiinţific, care a cunoscut un mare succes internaţional -, afirma: „chiar dacă istoria nu ar fi de folos pentru nimic altceva, un lucru merită menţionat în favoarea ei: este pasionantă”!

Situaţia educaţiei din Ardeal era mult diferită faţă de „învăţământul elementar” din România (din a doua jumătate a sec. XIX), descris de Mihai Eminescu în lucrarea „Sfântul pământ al Transilvaniei” (acad. D. Vatamaniuc, 1997): «Simpli muncitori ce vin de acolo (n.r.: din Ardeal) ştiu uneori carte mai temeinică decât unii directori de şcoale primare de aici, nemaivorbind de numărul nesfârşit al învăţătorilor săteşti de la noi, dintre cari cel mult 5% sunt acătării. (…) Caracterul general al epocei actuale din România e funcţionarismul, dar în lupta pentru a parveni nu învinge nicicând cel mai capabil, ci totdeauna cel mai netrebnic. (…) Nu vom fi nedrepţi. Există şi la noi oameni cu cunoştinţe pedagogice sau cel puţin cu talent şi instincte pedagogice, există chiar grupuri întregi de asemenea oameni. Dar ceea ce fac ei e absolut independent de administraţia statului, e pură întâmplare». La finele secolului al XIX-lea, tinerii din ţările locuite de români aveau puţine opţiuni pentru a urma studii universitare. Majoritatea tinerilor din România alegeau Bucureştiul şi Iaşiul, în timp ce tinerii români – din imperiul austro-ungar – optau pentru centrele universitare din marile capitale europene. În centrul Europei, capitala Imperiului Habsburgic a reprezentat un veritabil magnet, timp de secole transilvănenii, bănăţenii şi bucovinenii luând drumul Vienei, pentru a-şi desăvărşi studiile. La 22 de ani, tânărul Aurel C. Popovici alege să devină student al Facultăţii de medicină, din Universitatea din Viena. Era în toamna anului 1885, la un an de la apariţia cotidianului „Tribuna” din Sibiu. O prezentare relativ concisă a forţei de atracţie a Vienei o regăsim în lucrarea „Viena românească. Un ghid sentimental” (autor Alexandru Popescu, 2000): «Că Viena devine în acea perioadă şi va rămâne pentru totdeauna una din marile capitale ale Europei este un lucru sigur, care nu putea scăpa românilor. Iacob Negruzzi este de părere că Viena este o „metropolă în adevăratul înţeles al cuvântului”, iar după expresia lui Nicolae Iorga, capitala Austriei era, în acei ani, un centru internaţional, toate tradiţiile Vienei erau internaţionale. Mai târziu, o cercetătoare a istoriei Europei Centrale, Monica Spiridon, încearcă să definească aportul pe care Viena l-a adus la definirea spiritului european: „Dacă ar fi să identific sumar numitorul comun al acestui tip aparte de europenism, cu punctul de sprijin în Viena habsburgică, i-aş sugera ca emblemă încrederea în echilibru, alergia la excese, cultul armoniei şi al ordinii, ilustrat de o veritabilă fenomenologie a căii de mijloc”. Conştientă de propria sa putere de seducţie, Viena ţine să placă, astfel încât societatea sa, după cum notează un fost student român aici, este „veselă, ospitalieră faţă de toţi străinii … numai pentru ca ei să plece cu impresii favorabile şi cu sentimente de admiraţie pentru Viena”. Printr-o asemenea atmosferă, aşa cum scria Tudor Arghezi, Viena (despre se spunea că este cel mai franţuzesc oraş de limbă germană) a reprezentat „cel dintâi Paris al studenţilor români”. În ceea ce-l priveşte pe cel mai de seamă reprezentant al spiritualităţii româneşti la Viena, Mihai Eminescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga notează că el avea posibilitatea aici de a-şi împărţi timpul între universitate, conferinţe, reprezentaţii de teatru, concerte, librării, anticariate, de a stabili nenumărate contacte umane, deci de a folosi la maxim clipa … Desigur, perioada la care ne-am referit constituie „epoca de aur” a Vienei, fără să însemne că această maturitate va fi urmată de o trecere spre bătrâneţe a capitalei Austriei».

Universitatea din Viena este cea mai veche instituţie de acest tip din lumea de limbă germană şi a treia ca vechime din Europa Centrală, după cele din Praga şi Cracovia. Universitatea a fost fondată prin diploma de întemeiere din data de 12 martie1365, fondatori fiind arhiducele Rudolf al IV-lea şi fraţii săi din dinastia de Habsburg. În spaţiul Sfântului Imperiu Roman, Universitatea Viena este a doua, după Universitatea Carolină din Praga, fondată în 1348, de împăratul Carol al IV-lea, din dinastia de Luxemburg. Imaginile vechii clădiri a universităţii (cu Colegiul Iezuit şi Biserica Universităţii) şi clădirea principală a universităţii (construită în 1883) sunt impresionante, instituţia fiind moştenitoare a peste şase secole de istorie a educaţiei, inclusiv în domeniul medicinei şi a cercetării medicale. Universitatea de Medicină a conferit Vienei rolul de centru mondial în domeniul sănătăţii, aici desăvârşindu-şi studiile fondatorul psihanalizei Sigmund Freud (1856-1939), Robert Bárány (1876-1936, primul medic austriac care a primit premiul Nobel) şi Ignaz Semmelweis (18181-1865, medic obstretrician maghiar care a revoluţionat teoriile bolilor microbiene, fiind pionier al măsurilor antiseptice şi în prevenirea infecţiilor nosocomiale).

În lucrarea deja prezentată, istoricul dr. Vasile Crişan urmăreşte parcursul educaţional al adolescentului Aurel C. Popovici:

«Episoadele relatate … ridică vălul de pe caracterul tânărului Popovici. Temperament avântat, dorinţă de autoinstruire, om de acţiune şi cu o accentuată conştiinţă naţională. Pentru Aurel C. Popovici, odată cu bacalaureatul, anii copilăriei se încheiaseră. Au urmat anii studiilor universitare, când personalitatea lui Aurel C. Popovici se va desăvârşi. Momentul este surprins de acelaşi Alexandru Vaida-Voevod, martor nemijlocit al acestei evoluţii: „Fiind tineri, temperamentul vulcanic al lui Aurel C. Popovici găsea, la început, terenul înfierbântat în sufletele noastre, pentru încercări de fel de fel de comploturi, atentate, conspiraţii”. Apoi, pe măsura trecerii timpului, a maturizării, tinerii Popovici şi Vaida-Voevod, împreună cu colegii lor de generaţie, au început să ia în considerare contextul, jocurile de culise, de interese, geopolitica echilibrului european, coborând din înaltul avânturilor romantice pe terenul „politicii reale”. Această glisare din lumea romantică a viselor spre realităţile vieţii social-politice, culturale şi naţionale s-a petrecut în anii 1885-1892 în vremea studiilor universitare la Viena şi Graz. (…).Românii din monarhia austro-ungară îşi trimiteau copiii la studii superioare, cu predilecţie medicină, drept, teologie, sau filozofie, la universităţile din Budapesta, Viena, Graz, sau, mai aproape, la Cluj. Fii de preoţi, avocaţi, dascăli, meseriaşi sau mici proprietari, majoritatea dintre ei dispuneau de mijloace limitate şi treceau prin multe lipsuri şi greutăţi, la fel ca şi familiile lor, pentru a ajunge „domni”, pentru a depăşi condiţia materială şi statutul social al părinţilor şi fraţilor lor. Mulţi dintre ei au putut să-şi facă un rost cu ajutorul burselor (în vocabularul epocii „stipendii”) oferite de „Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român” (ASTRA), „Fundaţia Gojdu” de pe lângă Mitropolia ortodoxă de la Sibiu, Mitropolia greco-catolică de la Blaj, băncile româneşti sau fundaţiile de binefacere. Numărul lor, spre surprinderea celor care în zilele noastre populează cu sutele de mii puzderia de universităţi din România sau din lume, era neaşteptat de mic, cu toate că impactul activităţii lor asupra dezvoltării societăţii româneşti din acele vremuri s-a dovedit considerabil».

(va urma)