Actuala stradă a Mitro­poliei este una din străzile vechi din cetatea Sibiului, fiind formată odată cu incinta a treia de fortificaţii, datată documentar la 1494, sub numele de „Pla­tea carnificum”. Din 1751 s-a numit „Fleischer­gasse” (str. Măcelarilor), cea mai puternică breaslă din oraş având o stradă în „Oraşul de sus”. Primul pas al transformării – din cale comercială în cale de acces al cetăţenilor la iden­titatea religioasă şi etnică – a fost făcut de comuni­tatea reformată, „Cronica” lui Sigerus consemnând că sfinţirea bisericii refor­mate avea loc în 1785. La intrarea principală,  textul latin înscris pe un fond negru cu litere aurii este conceput de contele Far­kas Losontzi Banffy: «DEO CREATORI REDEMTORI SANTIFICATORI SACRUM JOSEPHO II AUGUSTO PRINCIPE ANNUENTE COE­TUS FIDELIUM HEL­VETICAE CONFESSIONIS POSUIT. MDCCLXXXVI. În traducere: „Lăcaş înălţat Domnului, Creatorul, Mân­tuitorul şi Atotsfinţitorul. Cu încuviinţarea Augus­tului Împărat Iosif al II-lea. De către comunitatea credin­cioşilor  de confe­siune helvetică, în 1786».

Pentru toţi cei care se pot întreba: „-De ce credin­cioşii de confesiune helvetică?”, amintim că Jean Calvin (lector al Sfin­telor Scripturi) s-a stabilit la Geneva, la puţin timp după ce Consiliul oraşului a tre­cut de partea Reforma­ţiunii şi a hotărât că oraşul „va trăi după Scriptura şi Cuvântul lui Dumnezeu, fără liturghii, statui, idoli sau alte abuzuri papale”.

Astfel, la 1536, Geneva devenea reformată, Jean Calvin aplicând ordinul con­siliului şi învăţând cetăţenii despre credinţă.

Un mic istoric al con­struirii bisericii reformate
l-am regăsit în articolul „SIMBOLURI ÎN BISERICA REFORMATĂ DIN SIBIU”, autor Stefan Zs. Keresztes: «Construirea bisericii din str.Mitropoliei/ Meszaros utca, Fleischer Gasse/ a început la 1783 din ordinul împăratului Monarhiei Aus­tro-Ungare, Iosif al II-lea şi a fost sfinţită în anul 1795, când la conducerea spiri­tuală a bisericii se afla preotul Laszlo Malnassy. Stilul de construcţie al bisericii urmează stilul ba­roc austriac, fără a atinge forme exuberante, în mare parte datorită sobrietăţii spiritului german tipic Si­biului, dar mai ales auste­rităţii impuse de orientarea religioasă protestantă. În acele vremuri, la Sibiu din cele 38 de familii reformate, 30 erau de origine nobilă şi care prin aportul şi exemplul lor personal au adunat fondurile materiale necesare. Din banii adu­naţi contele Farkas Lo­sontzi Banffy  a cumpărat terenul în valoare de 4000 de forinţi din str. Mitropoliei nr.11. Lucrările de con­struc­ţie s-au desfăşurat în anii 1784 – 1786, prima sfinţire a clădirii datează din 26 noiembrie 1786. Lucră­rile interioare au continuat funcţie de găsirea fon­durilor materiale necesare (…) Analizând elementele decorative, chiar şi me­sajul culorilor din interiorul Bisericii Reformate din Sibiu, se constată că ele urmează strict codul colo­ristic specific al doctrinei protestante. Culoarea pe­reţilor interiori este albă, semnificând curăţenia, inocenţa, victoria, perfec­ţiunea luminii cereşti, a Raiului. Ne aminteşte că la glorificarea lui Hristos: „Îmbrăcămintea Dom­nului a fost albă, strălu­citoare, asemenea luminii naturale, la înviere îmbră­cămintea îngerilor era albă ca zăpada”. Coloa­nele, rozetele, decoraţiu­nile amvonului, ghirlandele vegetale şi florale, ele­mentele galeriei de la orgă şi capetele băncilor sunt aurii, care ne amintesc de Ierusalimul din Rai, ale cărui străzi sunt din aur pur, dar aurul semnifică  şi cuvân­tul Dumnezeu. Cele două urne decorative care se află pe flancurile turnului bisericii sunt în stil baroc. Utilizarea urnei reprezintă firea reformată şi prezen­tarea lui simbolizează sângele lui Isus Hristos. (Exemplul contrar este urna de pe pietrele fune­rare făcută din metal sau beton). Folosirea potirului/ pocalului de pe ştampila reformată, dar şi pe coperta psaltirii, tipărite în auriu are cam acelaşi sens. Pelica­nul este o pasăre legen­dară, deoarece s-a crezut secole de-a rândul că îşi hrăneşte puii cu propriul său sânge. În simbolica creştină din Evul Mediu pelicanul care îşi hrănea puii cu  sângele său a devenit simbolul lui Isus Hristos. În biserica din Sibiu pelicanul apare în vârful baldachinului amvo­nului, este auriu şi are trei pui care aşteaptă cu ciocul deschis ca mama lor să-i hrănească din propria sa guşă. Baldachinul  amvo­nului a fost construit dato­rită strădaniei familiei fondatoare Naletzi, în interiorul ei fiind scris cu litere aurii următorul text: „Pentru doamna contesă Borbala Nagy Naletzi MDCCXXXIX (1789)”. Lângă amvon, pe un steag alb este blazonul bisericii reformate, brodat de uniu­nea femeilor reformate din Sibiu. Elementul principal al blazonului este mielul lui Dumnezeu păşind în faţa unui palmier, reprezentând credinţa care domneşte peste moarte. Mielul ţine cu un picior steagul de culoare roşie care repre­zintă sângele lui Isus Hristos. Pe steag apare crucea albă, amintindu-ne de moartea lui Isus Hristos dar totodată poate sim­boliza şi steagul naţional al Elveţiei, locul natal al calvinismului. Mielul pă­şeşte pe două cărţi des­chise care reprezintă Vechiul Testament şi Noul Testament. Pe partea de sus al blazonului se află coiful, peste coif putem vedea Pasărea Phoenix, aurită, cu faţa îndreptată spre strălucirea aurie a Soarelui. Pasărea se trage din sistemul simbolistic arhaic, o putem întâlni atât în arta egipteană cât şi în cea greacă. Această pa­săre se autoincendiază apoi renaşte din propria cenuşă.

Astfel, a devenit Phoe­nixul simbolul morţii şi al învierii lui Isus Hristos, dar să nu uităm că reprezintă şi următoarele virtuţi: asiduitate, speranţă, virgi­nitate. Deoarece se înmul­ţeşte fără fecundare o sim­bolizează şi pe Fecioara Mamă. Textul înscris pe blazon este „Dacă Dum­nezeu e cu noi, cine este împotriva noastră”. Pe lângă simbolistica amin­tită, acest blazon este de fapt prelucrarea blazonului oraşului Debreţin, puternic centru protestant reformat de mai multe secole».

Legenda Pelicanului este cunoscută şi inter­pretată, pasărea de baltă fiind simbolul Deltei Du­nării, oaspetele de vară al celei mai mari colonii de pelicani din Europa, un simbol intrat de mult în miturile lumii. Vechi simbol al umanităţii, dar şi al patimilor, mitul pelicanului este regăsit în imnul „Ado­rati” (la oficierea sfântului sacrament), filozoful teolog Toma de Aquino (1225-1274) invocându-l: „Evla­viosule Pelican, Doamne Isuse,/ Curăţă-mi necu­răţenia cu sîngele tău,/ Din care o picătură ar mîntui/ Lumea întreagă de toate păcatele”. Spiritul univer­salist Leonardo da Vinci (1452-1519) descria peli­canul ca o pasăre ce-şi iubeşte enorm puii, iar când îi găseşte ucişi de un şarpe în cuib, şi-a sfâşiat pieptul cu ghearele şi-i scaldă în sângele propriu, reuşind să le redea viaţa! Poetul şi eseistul Ioan Alexandru (născut Ion Şandor Janos, 1941-2000) sintetiza simbolul jertfei – în contextul înstrăinării omului de sine -, în poezia „Mulţumire”: «Pentru zăpezi şi crini şi pelicani/ Şi busuioc şi fluturi şi uitare/ Şi pentru amintiri îţi mulţumesc/ Şi pentru ziua mea de-nmormântare».

Cine mai ştie azi că pelicanii aveau un loc al lor? La 1775, străbătând golful San Francisco, exploratorul Juan Manuel de Ayala a descoperit o insulă, numind-o: „Isla de los Alcatraces” sau „In­sula Pelicanilor”. În timp, insula a păstrat numele scurt de „Alcatraz”, fiind o ascunzătoare pentru mem­brii tribului Ohlone, aceştia dorind să evite creştinarea impusă de spanioli. Aici a fost construit farul cel mai vechi din America, iar – în sec.
XX -, cea mai renumită închi­soare din lume!

Astăzi, multe locuri pe pământ au moştenit – şi de la pelicani -, mitul de loc al patimilor! (va urma)