Toţi evreii au crezut şi susţinut că „paradisul e o imensă bibliotecă”, având un respect aproape fanatic pentru studiu!

În Pădurea Dumbrava, după al doilea război mondial, s-au amenajat și cimitirele eroilor. Dintr-un material inedit, intitulat sugestiv „ARGUMENT”, redactat în primul deceniu după evenimentele din decembrie 1989, am selectat prologul argumentaţiei ştiinţifice legate de protecţia mormintelor de război  şi a operelor comemorative, susţinut de multe referințe la legislaţia în vigoare: «Să ne imaginăm o lume în care oamenii nu şi-ar cunoaşte părinţii, moşii şi strămoşii, împreună cu luptele, înfrângerile şi victoriile lor. O lume fără o troiţă la marginea satului, fără cruci în cimitire, fără poveşti şi cântece de vitejie amintind faptele înaintaşilor. O lume fără trecut, ancorată în acerba competiţie pentru supravieţuirea indivizilor ce o alcătuiesc, pentru bogăţie şi putere. În ea nu-şi va găsi loc nici cultul eroilor, nici conştiinţa identităţii naţionale, nici istoria cea plină de învăţăminte. Acolo popoarele şi naţiunile nu-şi mai au rostul pentru că nu mai au conştiinţa propriilor rădăcini. Firele invizibile ce unesc oamenii între ei şi îi menţin în hotarele apartenenţei la neamul lor ar dispărea şi ele, transformând patriile într-o lume globală de indivizi – poate prosperi şi puternici – dar apatrizi, fără identitate şi fără orizont în spaţiu şi timp. Ar fi bine? Ar fi rău? Să recunoaştem că se manifestă în lume forţe, nu puţine şi nu slabe, care caută să ne împingă spre o astfel de lume. După cum există şi o mare rezistenţă faţă de acest fel de viitor.

Încă oamenii se simt bine între semenii lor de acelaşi neam şi aceeaşi limbă, sunt copleşiţi de dorul de casă şi prieteni, atunci când destinul îi poartă printre străini, sunt în stare să se jertfească pentru patria lor. Într-un cuvânt – mai există încă ideal. Pentru aceşti oameni istoria nu mai este o înşiruire ermetică de fapte şi jertfe inutile, iar monumentele şi cimitirele eroilor – adică a acelor oameni care au murit, nu pentru a-şi clădi averi şi măriri, ci pentru a-şi apăra pământul patriei şi dreptul la existenţă a propriei naţiuni – primesc valoare de simbol. Iată de ce credem că este o datorie a generaţiei noastre păstrarea şi conservarea pentru viitorime a semnelor şi locurilor care amintesc despre eroismul şi jerfele înaintaşilor. Răspundem astfel unei norme morale privind respectul faţă de semeni, unei cutume adânc înrădăcinate în conştiinţa naţională privind cultul eroilor neamului, precum şi unei obligaţii consemnate în legislaţia internaţională a veacului nostru».

Materialul de mai sus a fost publicat în „Buletinul Veteranilor de Război”, fiind un studiu de real interes în contextul actual, întocmit de prof. Vasile CRIŞAN – Muzeul Brukenthal şi prof. Gheorghe POPESCU – veteran de război.  

Mass-media sibiană a lansat în dezbatere publică proiectul de reamenajare a Parcului Sub Arini, scopul fiind realizarea unor intervenţii pentru punerea în valoare a elementelor reprezentative. În perspectiva apariției unor lucrări monografice – în cadrul proiectului «Parcul memorial, multicultural „Dumbrava Sibiului”» -, vă invităm să urmăriţi gândurile prof. acad. Al. Dima, consemnate în 8 Octombrie 1939. Biografia prof. Al Dima a fost schiţată de istoricul dr. Vasile Crişan, în Enciclopedia Tribunei (vol.IV, în curs de apariţie); din paginile ineditei lucrări am aflat că reputatul profesor s-a născut la Turnu Severin, legăturile sale cu Sibiul datorându-se  activității sale de membru fondator al grupării intelectuale „Thesis” (1932), alături de mari personalităţi sibiene: Paul Constant, dr.I.Popescu-Sibiu, Pimen Constantinescu şi P.P. Negulescu. Invităm cititorii „Tribunei” să urmărească un fragment din cartea „Sibiu”, capitolul „Parcuri şi grădini”: «Construit ca o cetate şi păstrându-şi acest caracter până în al XVIII-lea veac, Sibiul nu putea închide între severele lui ziduri largi spaţii înflorite în parcuri şi grădini. Sentimentul naturii trăia însă intens în sufletul localnicilor care erau nevoiţi a-şi cultiva grădini cu flori şi fructe în afara zidurilor, pe pământul lacurilor ce înconjurau odinioară cetatea, riscând aşa cum s’a şi întâmplat de altfel, să le piardă la prima invazie duşmană. Abia cea de-a doua jumătate a veacului al XVIII-lea aduse prin influenţă vieneză, gustul spre grădini şi parcuri înlăuntrul oraşului care nu mai putea fi socotit ca o cetate. Baronul Brukenthal dădu şi pe acest tărâm, tonul. Reşedinţa lui de vară din Calea Turnului Roşu Nr.3 a înflorit printre cele dintâi parcuri ale oraşului. Mari vase de piatră înghirlandate le împodobeau. Ele se află azi în Parcul Arinilor. Dar grădina castelului din Avrig cu glorietta ei, cu graţioasa căsuţă de vânătoare şi cascada voioasă încerca o modestă transplantare a Schönbrunn-ului vienez. Gustul sentimental al începutului celui de al XIX-lea veac impunea grădinilor o romanţioasă atmosferă, cu artificiale ruini, cu mici cascade, cu terase, cu alese privelişti naturale. O astfel de alcătuire a izbutit a-şi închega un alt membru al familiei Brukenthal pe locul de azi al parcului Asociaţiunii. Urmele movilei artificiale construite din stânci se vedeau încă până mai ieri. Grădinile sibiene adăposteau adesea oranjerii după gustul atât de răspândit al apusului. Una din ele avea pe acea vreme nu mai puţin de 70 de lămâi. Grădinile şi parcurile publice sunt daruri mai noi cerute de spiritul democratic al veacului trecut. Printre cele mai vechi avem de citat Promenada alcătuind şi astăzi unul din colţurile caracteristice ale Sibiului cu cele trei turnuri ale fostelor bresle, cu zidurile roşii ale citadelei, cu arcurile rotunde ce le străbat. Urmele fostului templu al Concordiei se mai zăresc încă, şi s’au păstrat neatinse tabla de marmoră roşie închinată unui colonel cu merite urbanistice ca şi monumentul fostului împărat Francisc înălţat la 1829. Loc de întâlnire îşi plâng ei un trecut ce nu se mai întoarce, dar şi mizeria salariilor minuscule. Se spune de aceea cu drept cuvânt locului „zidul plângerii” învăluindu-l astfel în iedera amintirilor biblice. Parcul orăşenesc din faţa Asociaţiunii ca şi Parcul Unirii pe un loc nu de mult râpos, sunt astăzi modernizate şi se înfăţişează cochet ca şi parcul gării. Adevărata podoabă a grădinilor sibiene o alcătueşte însă Parcul Arinilor cu vasta lui suprafaţă (1.100 m/ 200 m) cu cele două mari alee – una pe malul pârâului alta pe canalul Şcoalei de înnot -, construite încă dela jumătatea veacului trecut şi care se întâlnesc la „steaua”, miniaturala piaţetă ce desemna altădată din straturi o stea de flori. Parcul Arinilor îşi are farmecul lui netăgăduit. Mâna civilizatorie l-a lucrat cu vădita grije de a nu tulbura cu totul înfăţişarea luxuriantă a vegetaţiei năvalnice. Între copacii bătrâni, largile poene din care izbucneşte vioaie mătasa verde a ierbii, odihnesc domol privirea. Pe aleele parcului au colindat altădată inspirate, umbrele unui Coşbuc, Gh. Dima sau Octavian Goga. Un bust al lui Eminescu măiestrit aşezat în perspectiva unui colţ de parc, se iveşte astăzi pe locurile pe unde umblau visând creatorii citaţi».

Astăzi, sugerăm ca traseele de vizitare să fie făcute respectând vechiul dicton „Pe cărarea bătută nu creşte iarbă!” şi a nu se omite iluminatul inteligent și decorativ, respectiv amplasarea unor toalete publice. Mai cunoaşteţi cugetarea universală (?): „One generation passes away, and another comes: but the earth remains for ever = Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne întotdeauna». Oare, peste câţiva ani, vizitând parcul Sub Arini, vom exclama „Et in Arcadia ego” – „Şi eu am fost în Arcadia!”? Este „Pădurea Dumbrava” un spaţiu al fericirii absolute?

(va urma)