În cap. „O conştiinţă tulburată” (Monografia „Ion Agârbiceanu”), istoricul literar Mircea Zaciu prezintă criza prin care a trecut marele scriitor, în tinereţe, la Budapesta: «După un semestru, deşi luase toate „colocviile” cu note maxime, nu se mai poate decide să continue studiile. Nu se simte bine printre colegii mai tineri, abia ieşiţi de pe băncile liceelor, iar cursurile i se par anoste, neinteresante, nu-i spun nimic. Abia dacă doi profesori, dintre cei la care se înscrisese îl atrag prin ideile expuse. Criza morală, despre care va pomeni în „mărturisirile” sale din 1924 şi 1932, nu se resorbise nici ea. Destinul lui scriitoricesc părea trasat prin apariţia volumului „De la ţară”, primit destul de bine într-un răgaz foarte scurt. Hotărârea de a se dedica creaţiei pare să fie şi ea, fermă. Totodată ea se împleteşte cu o mişcare de întoarcere spre misiunea de preot, pentru care se pregătise anterior, cu o dublă finalitate, socială şi naţională. Scriitorul ştia că avea de împlinit o misiune şi întîrzierea sa între zidurile unei universităţi străine, care nu-i mai putea da nimic, i se părea un act de trădare. În aceste împrejurări se adresează el celui ce-i facilitase întreţinerea în continuare la studii, asprului canonic Ioan Micu Moldovan, căruia îi scrie din Budapesta la 12 ianuarie 1906 următoarea scrisoare, admirabil document moral şi psihologic despre tînărul prozator:

„Reverendissime Domnule prepozit, Vă rog să mă credeţi că mă apuc cu atîta sfială de scrisul acestei epistole, încît dacă nu ar trebui să o fac aceasta, nu aş fi cutezat să iau peana în mînă. De cîte ori am fost în împrejurări grele ale vieţii – ori poate numai mie mi s-au părut şi mi se par grele – am recurs la sfatul Domniei Voastre, încît cu tot dreptul vă veţi întreba: ce are omul acesta cu mine, de nu-mi dă pace! Ştiu afacerile multe ce aveţi de isprăvit, ştiu că vă voi incomoda prin şirele mele, şi totuşi o să vă scriu, pentru că mi se pare că Domnia Voastră ţineţi cîtva la mine, şi apoi ştiţi prea bine, că omul acolo trage, unde simte că-l văd cu ochi buni. Eu, mult venerate şi prea iubite Domnule preposit, în timpul din urmă am trecut prin neşte lupte sufleteşti foarte mari, care să vi le înşir Dvoastră nu ar avia nici un rost. Se vede că viaţa mea vecinic retrasă – şi de cînd sînt în Pesta am trăit tot aşa – a contribuit mult la schimbarea ce s-a produs în mine. Cred că lucrul cel mai potrivit pentru mine ar fi, să capăt grabnic un teren de activitate, o activitate unde să am de a face cu oameni iar nu cu şire tipărite, căci acestea nu mă mai atrag ca o dată, nu mă distrag de loc. Mă cheamă pare-că viaţa cu valurile-i multe, să o cunosc, să o iubesc, să mă amestec în valurile ei. Ai un suflet mare, Reverendissime, şi mă poţi înţelege, pe mine care-s încă aşa de neformat sufleteşte.

Eată dar la ce voiam a vă cere sfatul: am cetit concursul la parochia Abrudului, nu ar fi oare cu cale să suplic şi eu după ea? Acolo e un aer aşa de curat, cred că va fi senin mult în înălţimi, – de sărăcie nu-mi pasă. Să mă credeţi Reverendissime, că la sărăcie nici cînd nu m-am gîndit. Dar sănt acolo amintirile la cari am visat atît de mult, amintirile măreţe şi dureroase a luptelor nerăsplătite, pe cari atît de mult doresc să le pot povesti odată, după ce mi-a fi tremurat sufletul la vederea munţilor, şi după ce voiu simţi mai adînc fiind locuitorul lor. Dacă nu Domnia Voastră veţi şti apreţia gîndul şi dorul acesta al meu, atunci cui să mă adresez? Vei zice Reverendissime, şi cu tot dreptul: tu eşti un om nestatornic. Azi vară vi şi te rogi să te rogi de stipendii că-ţi place filosofia, acum vi şi te rogi pentru Abrud. Vă rog să treceţi peste consideraţia asta şi să aveţi în vedere că-s încă tînăr, şi să nu-l socotiţi de un defect aşa mare, mai ales faţă de un om în care fantezia lucră mereu.

Vor zice toţi că-s un om iac’ aşa, azi una mîne alte. Mă doare şi pe mine, dar ce să fac. Vă rog, Reverendissime să binevoiţi a-mi da un sfat. Să suplic şi eu sau ba. Excelenţa Sa, cred că nu ar lua în nume de rău dacă aş merge preot, şi azi toamnă aşa mi-a zis. Ear dacă aş putea să ajung la Abrud, ar fi foarte bine. Acolo m-aş putea ocupa şi cu literatura. Să nu credeţi că stipendiul pînă acum l-am folosit fără să-mi fac datorinţa. Am învăţat, am coloquat la Crăciun. V-am scris ca unui părinte,

Vă rog să iertaţi de atîta confidenţă. Dar tatii i-am spus că am fost de Crăciun acasă, şi tata mi-o zis să fac cum voiu afla eu de bine. Dacă aş căpăta Abrudul m-aş căsători, şi cred că s-ar începe şi pentru mine odată altă viaţă. Vă rog Reverendissime să-mi daţi un sfat, şi să Vă luaţi osteneala a-mi scrie numai cîte-va şire. E mare pretensiunea mea, dar Vă rog din tot sufletul să nu vă supăraţi pe mine. Cu cea mai devotată iubire. Ion Agârbiceanu VIII. Baross ut 36, III, em. 28 Bpesta 12 Ian 1906.

Rîndurile acestea au rămas însă fără răspuns. Probabil că prepozitul capitular al Blajului, I. Micu-Moldovan, crezuse că tînărul stipendiat va depăşi criza şi se va răzgîndi, continuîndu-şi studiile. Agârbiceanu însă se întoarce la Blaj pe neaşteptate. Se prezentă de îndată mitropolitului Victor Mihályi conte de Apşa („clasica figură de arhiereu-principe”) şi-i supuse cu umilinţă decizia ce luase. Mitropolitul, care-l sfătuise în toamnă să grăbească intrarea în cin, avu deci o mică satisfacţie.

Îl numi „cancelist” la cancelaria mitropolitană şi-l instală într-o odăiţă de la Curte. Mai liniştit acum, el se temea totuşi de reacţia canonicilor Bunea şi Moldovan, oameni severi şi supărăcioşi. După o scurtă „înfruntare”, urmă însă şi „mângâierea”: cei doi aflaseră despre apariţia volumului „De la ţară” şi-l aprobau că procedase „după îndemnul inimii”. Totuşi, scriitorul nu va obţine parohia de la Abrud, ci rămîne printre copiştii cancelariei. La 17 februarie 1906 i se designa parohia Bucum Şasa din protopopiatul Roşiei-Montane, fiind îndemnat să grăbească „afacerile private” , căsătoria în primul rînd, pentru a i se putea fixa termenul de hirotonire. Dorinţa mai veche de a se fixa în teritoriul plin de amintiri istorice al Ţării Moţilor îi fu astfel împlinită. Realitatea tragică descoperită în Apuseni îi va concentra însă mulţi ani atenţia asupra evocării prezentului, a cărui imagine – transfigurată în „Fragmente”, „În întuneric” şi mai ales în „Arhanghelii” – estompează ecoul evenimentelor dramatice la care făcea aluzie în scrisoarea din 1906. (…) Viaţa în dinamica ei continuă, în prefacerile ei necontenite, îl atrăgea frenetic, „cu valurile-i multe, să o cunosc, să o iubesc, să mă amestec în valurile ei …”. Acestei chemări adolescente prozatorul îi va rămâne totdeauna credincios. Criza de conştiinţă nu-şi epuizase însă resursele: intenţia de a urma studii laice, apoi brusca renunţare, întîrzierea intrării în cler şi graba, deodată, de a ocupa o parohie şi a se dedica oamenilor, nu cărţilor, aluziile dese la „lupte sufleteşti foarte mari” şi la o „schimbare” produsă, atestă o conştiinţă tulburată. Nu lipseşte nici confesiunea directă a unui suflet bîntuit de „întrebări violente”: „La vîrsta de 24 de ani (deci în 1906, n.n.) te frămîntă întrebări violente. Care e originea răului şi a suferinţei pe pămînt? Cînd te-au muşcat astfel de întrebări, porţi urma muşcăturii o viaţă întreagă”.

Răspunsurile date de religie nu-l satisfăceau întotdeauna, şi chiar atunci cînd ele îl vor cuceri deplin, „urma muşcăturii” va stigmatiza în continuare multe pagini ale operei. Unele din stările de nelinişte şi neastîmpăr din această perioadă se explică însă şi prin dragostea sa pentru viitoarea lui soţie, Maria-Aurelia. La 10 martie 1906 primeşte „binecuvîntarea arhiepiscopală”. Se căsătoreşte la 17 martie cu Maria Aurelia Radu, născută la 5 august 1884 la Blaj, fiica protopopului Sebastian Radu din Uioara şi a Mariei Boer. La 1 aprilie fu „ordinat” ipodiacon şi diacon. Hirotonirea are loc cîteva zile mai tîrziu (7 aprilie) şi tot atunci e investit cu „toate drepturile şi puterea” de „administrator local al parohiei Bucium Şasa”. Noile obligaţii trebuiau preluate neîntîrziat».

(va urma)