În anii în care părintele Ion Agârbiceanu activa la Orlat, s-a desfăşurat o importantă „luptă” publicistică, cu largi reverberații politice. Istoricul literar, Mircea Zaciu surprinde dăruirea tinerilor publicişti, în lucrarea „Ion Agârbiceanu”: «Pe vremea „războirii” cu Comitetul naţional şi cu „Românul”, Agârbiceanu ia apărarea „Tribunei”, împotriva acuzaţiei că aceasta ar urmări să strice solidaritatea naţională. Împreună cu Oct. Goga şi cu istoricul Ion Lupaş (pe atunci vecin de parohie, la Săliştea Sibiului), ei se decid să dea o ripostă publică insinuărilor despre un presupus machiavelism al conducerii ziarului, care s-ar folosi de numele celor trei fruntaşi „pentru a duce naţia la nu ştiu ce dezastru”. „La propunerea lui Goga, ne-am învoit toţi trei să facem o declaraţie comună în care să arătăm că în cazul cînd s-ar adeveri bănuielile neîntemeiate, noi vom fi cei dintîi care vom desfiinţa ziarul. Textul declaraţiei comune iscălit de noi a şi apărut la un loc de frunte într-un număr proxim al „Tribunei” şi el a contribuit în mare măsură la risipirea bănuielilor puse la cale tot din cercuri româneşti”».

În lucrarea „Enciclopedie Tribuna”, istoricul dr. Vasile Crişan sintetizează procesul devenirii grupării cunoscute sub numele „tinerii oţeliţi”. Reproducem din lucrare: «(…) Atunci când tinerii de la „Luceafărul” au păşit în arena vieţii politice, ei s-au situat programatic alături de activismul Tribunei din Arad. Spiritul lor contestatar era catalizat de atacurile gazetei arădene împotriva conducerii executive a P.N.R. La acea dată Tribuna era la apogeu. Printre colaboratorii săi se numărau numeroşi publicişti aparţinând generaţiei Luceafărului, în frunte cu Octavian Goga, Ioan Lupaş, Ilarie Chendi, Ioan Agârbiceanu, Onisifor Ghibu, Şt. O. Iosif, Octavian C. Tăslăuanu, Sextil Puşcariu, Zaharia Bârsan, (…). Împreună cu membrii redacţiei, aceşti tineri vor da un suflu nou şi o fizionomie nouă Tribunei arădene, caracterizată prin exacerbarea spiritului critic şi o acurateţe stilistică a limbii române, nemaiîntâlnite până acum în publicistica ardeleană. Această grupare a intrat în istoria presei româneşti şi a luptelor naţionale de la începutul secolului al XX-lea sub genericul „tinerii oţeliţi”. Şeful de promoţie al acestora a fost Octavian Goga. Eşecurile suferite de candidaţii naţionali în alegerile din primăvara anului 1910 au declanşat seria criticilor la adresa conducerii Partidului Naţional Român din Transilvania. Dacă preocupările pentru şlefuirea limbii române nu puteau să provoace decât admiraţie sau invidie, registrul critic şi verbul acid al tinerilor oţeliţi au stârnit mari animozităţi, proteste vehemente şi valuri de duşmănii. Cu atât mai mult cu cât atacurile Tribunei s-au derulat pe mai multe fronturi. Unul dintre acestea era cel tradiţional şi viza toate resorturile politicii şoviniste ale guvernelor ungureşti. O altă direcţie a criticilor Tribunei dezavua oportunismul de care dădeau dovadă unele personalităţi din rândul mişcării naţionale a românilor care pentru foloase materiale, funcţii sau statut social, ori în numele unor iluzorii proiecte de conciliere cu guvernanţii, renunţau la programul politic naţional, punându-se în slujba guvernelor şi instituţiilor statului dualist ungar, trădând astfel cauza Partidului Naţional Român. Fenomenul era real, dovedindu-se deosebit de nociv pentru moralul naţiunii. (…) Aceste critici adesea acide au îngrijorat nu numai pe unii membri marcanţi ai mişcării naţionale din Ardeal, ci şi cercuri politice de la Bucureşti.

După mai multe încercări eşuate de reconciliere şi de aducere la ordine a tinerilor răzvrătiţi, Comitetul naţional, în şedinţa din 19 decembrie 1910, ia decizia întemeierii unui nou organ de presă, tot la Arad, care împreună cu cotidianul Lupta ce apărea la Budapesta, avându-l la conducere pe Alexandru Vaida-Voievod, să susţină linia politică a Comitetului executiv.

Astfel ia fiinţă ziarul Românul, la 1/14 ianuarie 1911, sub redacţia lui Vasile Goldiş, ca nou organ oficial al P.N.R. Tribuna devenită ziar independent va continua pe tot parcursul anului 1911 şi în primele două luni ale celui următor să menţină linia politică adoptată. Tonul acuzelor fratricide se acutizează, căpătând accente dramatice. Încercările de conciliere, printre care şi cele ale vechiului colaborator al Tribunei I.L. Caragiale, pălesc sub tirul pamfletar al „tinerilor oţeliţi”.

Criza provocată de dizidenţa gazetei se cronicizează, devenind dăunătoare unităţii partidului şi imaginii sale publice. (…)».

Pentru cunoaşterea luptei dintre cotidianul „Tribuna” şi „Românul” am cercetat primul număr din noua publicaţie. În ajunul Zilei Naționale a României, când celebrăm Marea Unire din 1918, se cuvine a aminti rolul presei pentru împlinirea evenimentului istoric. Reproducem articolul „Salutul nostru.”, publicat în cotidianul politic „Românul” (an I, nr. 1, ianuarie 1911): «Ziarişti români din toate părţile Ungariei, ziarişti români, cari faceţi din condeiul vostru armă şi din sufletul vostru scut pentru apărarea intereselor vitale ale neamului românesc, „Românul” vă adresează un călduros salut, colegial şi confrăţesc. Salutăm cu dragoste şi respect pe toţi acei modeşti luptători, cari îşi jertfesc munca pentru isbândirea idealului naţional. Salutăm cu entuziasm pe toţi neobosiţii propovăduitori prin scris al credinţelor poporului nostru, aşa cum ele au fost închegate în programul partidului naţional român. Salutăm pe toţi mânuitorii condeiului, cari în aceste vremuri de însemnate prefaceri ştiu să-şi disciplineze temperamentele, îndrumându-le spre aceiaşi măreaţă şi unică ţintă, care este năzuinţa neclintită a partidului naţional român. Ştim ce putere însemnează presa mai ales în epoca de deşteptare a popoarelor şi de-aceea preţuim talentele cari o nutresc şi sufletele oneste ce-i dau viaţă. Iată de ce unul din scopurile de căpetenie, cari au determinat apariţia „Românului” este crearea unui câmp puternic de luptă, care să concentreze toate forţele curate ale ziaristicei române din patrie. Rolul ziaristului este admirabil. Şi este admirabil acest rol, nu numai prin jertfele de tot felul, cari-l împodobesc, ci mai ales prin rezultatele minunate, pe cari e în stare să le dea astăzi „cuvântul tipărit”. Dar ce armă primejdioasă devine un ziar atunci când la baza apostolatului lui, stă reaua credinţă sau egoismul!

Ziariştii unui neam trebuie să fie în primul rând şi în gradul cel mai înalt pătrunşi în sânge şi în suflet, de cel mai ireductibil spirit de solidaritate naţională. Mai mult, ziariştii conştienţi ai unui neam conştient, trebuie să fie cea mai valoroasă şi statornică expresie a solidărităţei naţionale. Ziaristul, care în loc să cultive această solidaritate naţională, din inconştienţă sau din meschin egoism, încearcă s’o spargă, făptueşte o crimă tot atât de mare, ca şi soldatul de gardă, care deschide în timpul nopţei poarta cetăţei, pe care trebuia s’o apere cu preţul vieţei lui. Atât de sus punem noi în stima noastră pe ziariştii, cari luptă pentru isbândirea idealului nostru naţional, apărat cu atâta demnitate şi însufleţire de partidul naţional român. De aceea, dorim în primul rând să contribuim din răsputeri la selecţionarea corpului nostru ziaristic, dorim să determinăm un puternic curent de unitate în propagandă, voim să vedem realizându-se cât mai curând o organizaţie ziaristică română, care alături şi paralel de celelalte organe ale partidului naţional-român, să fie capabilă să ducă lupta de revendicare naţională». La mulţi ani, România! La mulţi ani, tuturor românilor!

(va urma)