La „Colocviile literare” din Cenade (30 septembrie 2022), m-am întrebat retoric de ce nu s-ar organiza o ediţie cu toţi cei care au studiat opera marelui prozator – doctori în domeniu -, dezbaterea comunicărilor acestora putând constitui o punere în valoare inedită a patrimoniului imaterial, reprezentat de omul Ion Agârbiceanu şi scrierile sale. Părintele dr. Vasile Bora a fost prezent recent la vernisajul maestrului Mircea Ignat, cu ocazia aniversării frumoasei vârste de 70 de ani ai artistului sibian (6 octombrie). Aici, am realizat cât de apreciat şi iubit este părintele, fiind înconjurat de prieteni şi asaltat de întrebări şi chestiuni diverse. De la domnia sa am aflat că pasiunea pentru opera agârbiceană l-a catalizat să înfiinţeze o Fundaţie „Ion Agârbiceanu” (în 1997), recunoscând că paşii făcuţi – până în prezent – sunt prea mici pentru promovarea marelui înaintaş.

Mi-am dorit să-i cunosc opinia despre evoluţia comunei Bucium, descoperită în perioada când a păstorit parohia comunei (1995-1998) și despre locurile în care preotul Ion Agârbiceanu a făcut primii paşi în slujba credincioşilor greco-catolici. Nu am reuşit, trebuind să mă limitez la opiniile din lucrarea de doctorat cu tema „Ion Agârbiceanu şi Proza Ardeleană”.  Reproducem selectiv din cap. „Paradigma valorilor morale – un itinerar posibil”: «Romanul “Arhanghelii” cuprinde în coordonatele sale narrative o lume originară, veche, dreaptă şi curată. Toposul este unul creştin. Ceea ce s-ar putea pune în discuţie la un moment dat este ideea că acest topos de coloratură creştină poate fi exclusiv creaţia artificială a punctului de vedere esenţial creştin al autorului. Substratul şi preistoria lumii în romanul lui Agârbiceanu conţine toate ingredientele acelui orizont luminos de stabilitate. Lumea este curată şi necoruptă dinaintea invaziei răului sub forma patimii pentru aur, pe când oamenii se ocupau cu cultivarea pământului şi a grădinilor din jurul caselor. Atunci creşteau vite şi făceau fân, se îmbrăcau cu haine ţesute în casă şi preţuiau tot ce aveau ca dar de la Cel care le orânduieşte pe toate. Duhul sacru al sărbătorii care orânduieşte secvenţele narative din roman, le arată adevărata valoare punându-le în evidenţă. Autorul este critic faţă de instituţiile laice: notărăşia este o intruziune în lumea aceea, primăria este golită de conţinut şi nu este aşa cum ar fi trebuit să fie o autoritate emanând din voinţa şi puterea comunităţii. În plan strict civil, oamenii descrişi în roman depind în cea mai mare măsură de mina care le asigură veniturile nesperat de mari. Altfel, cum aminteam mai sus, pulsul vieţii comunitare este animat şi reglat de duhul sărbătorilor cu funcţiile însă pe care, de exemplu, dansul colectiv şi hora le-au avut în lumea veche, patriarhală. De fapt, lumea din roman este un fragment de lume care capătă valenţe autonome, ea însăşi această lume, acest microsistem capătă substanţă, conţinutul unei lumi întregi, a unui macrosistem. Lumea din Văleni era o lume patriarhală în care oamenii trăiau, iniţial, drept şi netulburaţi, în comerţul lor firesc cu natura săracă dar măreaţă, viaţa era o supravieţuire în aşteptarea acelei autorităţi, manifestată evident printr-o paradigmă, care să-i dea un sens. Era o lume care îşi căuta făgaşul firesc al unei existenţe plenare. În acest orizont de aşteptare se profilează din ce în ce mai puternică şi mai dominatoare, figura lui Iosif Rodean, notarul Vălenilor. Arhanghelii întreţin la început speranţa în protecţia divină asupra resurselor de aur. Iosif Rodean, în acest sens, mobilizează şi organizează comunitatea devenind conducătorul dar şi simbolul acestui noroc fabulos. Este evident, de aşteptat, ca despre acest personaj să se vorbească în critica literară în termeni sociologici. Personajul lui Agârbiceanu este relaţionat cu mari acumulatori de capital şi averi din romanele engleze şi franceze ale veacului al XIX-lea (…)».

La peste un secol de la apariţia romanului „Arhanghelii” mă întreb dacă generaţiile contemporane au înţeles lupta pentru putere şi avere, acest roman fiind emblematic pentru tot ceea ce înseamnă modul în care goana după aur (şi nu numai) afectează relaţiile de familie: căsătorii realizate din interes, vânătoare de zestre, traiul îmbelşugat şi parazitar şi o viaţă de risipă şi huzur, lipsită de grija aproapelui. Mutilarea sufletelor, măcinate de grija administrării averii este reală, uitând că învățăturile creștine ne spun că adevăratele valori spirituale sunt superioare celor materiale și „Adevărata fericire e în noi înşine”!

Aprofundând această lucrare de doctorat, gândul mă duce la „Lupta pentru Roşia Montană – PEISAJUL CULTURAL versus INDUSTRIA MINIERĂ”, renumita comună fiind situată în peisajul montan, cunoscut sub denumirea de „Quadrilateral Auriferous – Cadrilaterul Aurifer”. Aici s-a dezvoltat cel mai extins şi mai divers complex tehnic antic subteran de exploatare a aurului din lume, în prezent Sit inclus pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. O bătălie a fost câştigată pe jumătate, „Peisajul minier de la Roşia Montană” fiind înscris concomitent și în Lista Patrimoniului Mondial în Pericol, din cauza planurilor de a relua explotarea minieră în zonă. Ne putem întreba retoric: avem ce învăţa de la înaintaşii noştri şi scrierile lor?

În cap. „Tentaţia romanului” (din Monografia „Ion Agârbiceanu”), istoricul literar Mircea Zaciu prezintă situaţia din parohia satului Bucium (1906-1910): «Orizontul parohiei de la Bucium nu era nici el favorabil unei amplificări a creaţiei, în substanţa ei. Corespondenţa oficială cu „tractul” protopopesc de la Roşia ni-l arată absorbit de mărunţişuri confesionale, dispense felurite pentru enoriaşii aflaţi în culpe mai mari ori mai mărunte: un botez întîrziat, o căsnicie stricată din pricină că nevasta era o „păcătoasă publică”, un divorţ oprit de canoane etc, etc. Grafia e grăbită, tot mai neglijentă, o absenţă de la un sinod, aducîndu-i probabil aspre admonestări, e pricină de disculpare pe ton iritat. Scriitorul încerca să se desprindă din acest mediu primejdios, fiindcă-i absorbea anii rodnici, elanurile, îl demoraliza. Parohia continuă să fie dintre cele mai sărace. Un „inventar” al averii şcolii aparţinătoare, întocmit de Agârbiceanu la „20 Faur 1907” e un document cutremurător: „Cinci mese; un pat; o canapea cu scînduri; un dulap pentru veșminte; un blidar; cinci scaune cu spate şi o laviţă; zece bănci de fer a 3 locuri şi 20 de lemn a 3 locuri; două table; două globuri terestre; două cuptoare de fier în sale; două cuiere în sale; două icoane în sale; bile pentru maşina de calculate; un firez mare”. „Rîvna” parohului se luptă cu mizeria şi face eforturi disperate de „luminare”. Se ocupă de şcoală, de „reuniunea femeilor române”, de bibliotecă, aducînd cărţi de Eminescu, Bolintineanu, Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Odobescu, Caragiale, Anton Pann, Iorga, Sandu-Aldea, Ciura, Sadoveanu, Gîrleanu ş.a. În 1907 nota cu umilă satisfacţie că s-au împrumutat în ultimul an 702 volume. Dar toate aceste eforturi disproporţionate îl copleşesc. Greutăţile familiale se ivesc şi ele. Venitul prea mic (33 coroane) îl determină să ia un post suplimentar, la o mică bancă locală: „Detunata” institut de credit şi economii, societate pe acţii în Bucium. În 1907 i se naşte primul băiat, Ioan Gheorghe; în 1908, al doilea, tot la Bucium-Şasa, Nicolae. Ceilalţi doi copii se vor naşte în Orlat (Tudor în 1911 şi Maria Magdalena în 1913). Într-o scrisoare către Ilie Dăianu, din 1908, cînd trimitea la „Răvaşul” foiletoanele intitulate „Ceasuri de dimineaţa”, i se plînge că nu prea are linişte. Noul născut „strigă tare”, îi lipseşte „tihna”. Viaţa politică nu-i rămîne nici ea străină».

(va urma)