Despre criza imperiului austriac – în prima jumătate a sec. al XIX-lea – și frământările din societatea transilvană, s-a scris.

Prin decizia ungurilor de a-şi proclama independenţa şi a uni Transilvania cu Ungaria, românii şi saşii s-au văzut obligaţi să ia o decizie, nefiind de acord cu propunerea ungurilor. Proclamând propria independenţă, Transilvania s-a împărţit în două mari tabere, fiecare susţinând şi promovând propria identitate naţională. Se știe că în 1906 s-a stins din viaţă marele revoluţionar Axente Sever, născut în satul Frâua – în prezent com. Axente Sever – un simbol al revoluţiei din Transilvania de la 1848-49. Pentru a răspunde la întrebarea: – de ce Vasile Boariu (bunicul scriitorului Ion Agârbiceanu) a părăsit satul Agârbiciu (?), am apelat la colecţiile digitalizate ale cotidianului „Tribuna” (Arad), colecţii constituite de Biblioteca Centrală Universitară Cluj – Napoca, ce pot fi consultate gratuit pe site-ul web: documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/ tribunapoporului. În numărul 145 din 2/15 august 1906 al „Tribunei” (Arad) am descoperit următoarea notiţă: «†SEVER AXENTE. O scurtă telegramă din Braşov ne aduce o veste care va îmbrăca în doliu întreaga suflare românească. Neînfrântul tribun din 1848, viteazul colaborator al Regelui Munţilor, martorul viu al măreţei epopee naţionale, care trăia printre noi: Sever Axente a încetat din viaţă. (…) Prin moartea lui Sever Axente neamul românesc îmbracă doliu. La racla marelui bărbat aducem prinosul inimilor noastre îndurerate». În „Tribuna” 146 (3/16 aug.1906), întreaga primă pagină – în chenar negru – sub titlul „†Sever Axente” prezenta şi o mică biografie a decedatului erou: «Viteazul prefect al legiunelor române din anii de restrişte 1848/49 şi-a plecat şi el în sfîrşit capul spre odihnă: Axente Sever şi-a dat Luni după ameazi într-un ospiciu din Braşov obştescul sfârşit. Se părea că-l uitase vremea printre noi … Demult eroul rămase singur, ca un stejar singuratic într-un codru îmbătrânit. Energia lui neînfrântă s’a împotrivit cu îndărătnicie puterii distrugătoare a vremii, a rămas ca cel din urmă mohican, sintetizând între noi gloria generaţiei sale apuse. Acum ne-a părăsit şi el, neputând vai! nici dânsul evita soarta comună a fiilor mari ai neamului: moare într’un ospiciu părăsit de lume, de ai săi. (…) Dăm în cele următoare biografia decedatului erou după „Encicl. Rom.”: Axente Sever, Ioan, fost prefect la 1848/9; n. din părinţi agricultori la 3/15 Aprilie 1821 în Frâua (Trans.); a studiat în Blaj şi Sibiiu, la 1842 fu primit în seminarul clerical din Blaj, pe care însă la 1845, în urma procesului Leményian, l-a părăsit şi la 1847 a trecut în România ca profesor de limba latină şi română; la 1848 luă parte activă la mişcările pentru libertate şi constituţie; fu numit comisar de propagandă în judeţul Ilfov, şi în urmă trimis cu Aron Florian la Craiova pentru organisarea judeţului reacţionar, care nu voia să recunoască guvernul provisor. Din incidentul arestării lui A.Tr.Laurian şi Nicolae Bălăşescu, întâmplată la 18 aug. 1848 A. a revenit în patrie; a luat parte activă la adunarea grăniţerilor din 11 Sept. în Orlat, de unde în ziua următoare plecă cu o ceată de 200 ficiori la a III-a adunare dela Blaj. După proclamarea armării generale A. luă parte principală la organisarea gloatelor române şi la apărarea eroică a Munţilor-Apuseni şi a fortăreţei Alba-Iulia în 1849. Restabilită ordinea în ţară, înainte de depunerea armelor , A. încercase formarea unui escadron stabil de cavalerie, dar fără succes. Abia aşezat în Cenade, în urma denunţărilor ce erau la ordinea zilei, A. fu arestat, dus la Sibiiu şi supus unui interogator pentru ascundere de arme, incendiarea Aiudului, şi altele, dar, aflat nevinovat, după treizeci zile, fu pus în libertate. Cătră sfârşitul a.1850, A. fu provocat a merge la Sibiiu pentru a primi din mâna comitetului săsesc 2 decoraţuni împărăteşti, dar le-a refuzat, cerând drepturi naţionale şi desdăunare pentru perderile materiale şi jertfele aduse în revoluţie; urmare fu o mare investigaţiune asupra acţiunii gloatelor române în districtul Alba-Iulia, şi după aceea la 1852 o desdăunare de stat de 60.000 fl. pentru bisericile române. Tot în acel an, venind împăratul în Transilvania A. îl întâmpină la 21 Iulia în muntele Găina şi-l petrecu până la Sibiiu unde fu decorat cu: crucea de aur cu coroană pentru merite, ordinul Francisc Iosif cl. III şi ordinul militar rusesc S. Ana cl.III. La 1851-54 A. ocupă oficii de stat, iar după retragerea sa din serviciul statului lua parte activă la mai multe acţiuni politice naţionale şi la mişcările culturale ale Românilor din Transilvania. Acum în urmă a trăit retras la Braşov (…)».

Revoluţionarul „Axentie Severu” – „MORTUL NAŢIUNEI”, stins în viaţă la Braşov – a fost înmormântat la Blaj, după propria dorinţă: «Miercuri dimineaţa la ora 7 s’a slujit liturghie pentru reposat, iar la 4 ore p.m. s’a început ceremonialul înmormântării, oficiat de însuşi Esc. Sa mitropolitul Victor Mihalyi cu azistenţa a 14 canonici şi protopopi şi doi diaconi. Catedrala era tixită de public, venit şi din mari depărtări. Cuvântul funebru l-a rostit cu mult sentiment St. Roşian. La mormânt au rostit discursuri pătrunzătoare deputatul Ştefan C. Pop şi adv. din Bistriţa Gavril Tripon. Sicriul a fost apoi aşezat în mormânt care s’a săpat între al metropolitului Şiuluţiu şi a lui T. Cipariu, în faţa Câmpului Libertăţii. Va dormi aici eroul iar noi în zilele de grea cumpănă ne vom întoarce la mormântul lui, cine ştie, auzind glasul de chemare al neamului, nu se va scula şi de acolo înfricoşatul erou, să ne izbândească» („Tribuna” nr. 148 din 6/19 aug.1906).

Prezenţa revoluționarului la Cenade, m-a determinat să-i aprofundez biografia, prezentată de monograful com. Axente Sever, Ioan Gabor, autor al unei serii de cărți despre localitatea natală. Pentru mai multe referinţe, am studiat lucrarea „Ioan Axente Sever (1821-1906” – autor Adrian T.Pascu -, care prezintă urmările revoluţiei în cap.6. „Militant pentru dezvoltarea limbii şi literaturii naţionale”: «Pămînt liber, ţară românească, dreptul imprescriptibil al limbii şi aşezarea naţiunii pe picior de egalitate – iată revendicările fundamentale reformulate hotărît de Avram Iancu şi Axente Sever în faţa generalilor Lüders şi Engelhardt, cu prilejul întîlnirii de la Orăştie din august 1849. (…) Potrivit unei scrisori trimise de guvernatorul militar primului ministru vienez, Felix von Schwarzenberg, în 7 septembrie 1849, în convorbirea purtată la Sibiu cu noile autorităţi militare habsburgice, cei doi prefecţi şi-au manifestat deschis „idealurile ultraromâne”: crearea unui „stat daco-român” şi a unei „armate de 20.000 de români” (…) Autorităţile habsburgice reacţionare urmăreau contrariul. Ele vedeau în revoluţionarii români, în toţi „intelectualii” transilvăneni – tocmai de aceea, în ultimul trimestru al anului 1849, au fost alcătuite listele acestora; încadrarea lor în funcţie a fost un pretext – „oameni primejdioşi” pentru monarhie. (…) constatând ritmul lent în care era dezarmată oastea românească, precum şi neînpărtăşirea ideilor „neoabsolutiste” de către români, L. Wohlgemuth şi E. Bach şi-au manifestat neîncrederea faţă de Iancu şi Axente, militanţii naţionali care nu conveneau politicii Casei de Habsburg.

Astfel, Ioan Axente Sever, retras în satul Cenade, lângă Blaj, unde era arendatorul moşiei comitelui Bánnfy, era urmărit pas cu pas în acţiunile cotidiene. Era persecutat. I se refuză fiecare îndreptăţită solicitare, oficialităţile împiedicându-l să beneficieze de un drept elementar: apărarea propriei persoane». (va urma)